Loading...
6601 Total imagini
adaugate

TEATRE, EDIFICII, SOCIETĂŢI ŞI ASOCIAŢII CULTURALE

Author: Manuela Tăbăcilă, Ginel Lazăr / 16.04.2012
Teatrul National din T.Severin

Teatrul National din T.Severin

Cucerirea independenţei de stat a deschis perspective de dezvoltarea a societăţii româneşti. Între anii 1878-1914, cultura a contribuit, prin prestigioasa ei diversitate şi complexitate, prin mijloace proprii, la procesul de transformare a României moderne. Literaţi, artişti, oameni de ştiinţă au deschis drumuri noi şi au înfiinţat instituţii fundamentale pentru un stat aflat pe drumul progresului cultural.
În evoluţia generală a societăţii româneşti, rolul statului s-a dovedit a fi unul important, mai ales că în România persistau anumite trăsături de tip tradiţional. Aşadar, ca rezultantă a timpului şi spaţiului românesc, însă fără a ignora ecourile înnoitoare venite din Occident, cultura de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor se va distinge ca o cultură naţională.
Studiul de faţă îşi propune să surprindă lumea culturală românească în etapele de formare şi consolidare a unor instituţii de prestigiu, cu referire directă la teatre, edificii, societăţi şi asociaţii culturale.
Eforturile făcute în trecut, cu precădere în domeniul teatral, au fost valorificate după 1878, când s-a legiferat noul profil propriu al teatrului românesc. „Conştient şi sistematic valorificată a fost şi însuşirea de instituţie vie a teatrului, care, după lunga şi anevoioasă cale a românirii lui, a ajuns un factor de observaţie şi de cunoaştere, o tribună de pe care s-au rostit, cu autoritate şi talent, adevărurile vieţii umane“.
Teatrul a cunoscut o evoluţie importantă, fiind construite o serie de edificii de gen. În perioada 1894-1896 are loc construirea clădirii Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, după planurile arhitecţilor austrieci Ferdinand Fellner şi Herman Helmer. Impunătoarea clădire va fi inaugurată, „cu mare ceremonie“, la 1 decembrie 1896, recompensând parcă străduinţele ieşenilor de a avea un „splendid local de cultură artistică şi distracţie onestă, din vechea capitală a Moldovei“. Starea de spirit a ieşenilor a fost explicată cel mai bine de Nicolae Gane: „Mulţumită silinţelor Consiliului comunal prezidat de dl. Vasile Pogor şi a celui prezidat de dl. Ioan Iamandi […] o pot zice fără a păcătui contra legilor modestiei, un nou şi splendid teatru, cel mai frumos ce există în ţara românească, s-a ridicat […] în Iaşi“.
În anul 1894, vechea clădire a Teatrului Naţional din Bucureşti, de pe Calea Victoriei este extinsă cu câteva corpuri anexă, construite după planurile arhitectului Ion N. Socolescu şi sub antrepriza inginerului Toma Dobrescu.
La data 14 iulie 1896, după planurile arhitectului austriac Franz Bileck „s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional din Caracal, menit a duce propăşirea culturii locuitorilor oraşului“. Teatrul se caracterizează printr-o mare bogăţie de ornamente, atât în exterior, cât şi în interior. Coloane angajate, capiteluri, statui, balcoane, cupole, un „teatru cochet împodobit cu stucaturi şi inscripţii care chiamă trupe şi o intenţie bună de care trebuie să se ţină seama“.
Edificiul a fost finalizat în cinci ani din 1896 până în 1901 de către antreprenorul italian Rizzieri Spaulenzi Mariani. El a fost realizat în stil eclectic şi se prezintă astăzi cu anumite transformări. Clădirea teatrului a fost construită pe un teren aflat în pantă pe direcţia nord-sud, structurată clasic în trei corpuri strâns legate funcţional : corpul A cu accesul publicului şi foyerele principale parter şi etaj, corpul B cu sala de spectacole cu loje pe laterale, balcon şi galeria la nivelul superior al sălii şi corpul C al scenei cu turnul scenei, cabinele de actori şi restul anexelor.
În anul 1908, Teodor Costescu pune bazele So¬cie¬tăţii Teatrului Oraşului Tur¬nu Severin. Teatrul Naţional din Drobeta Turnu Severin, monument cultural de referinţă, a fost ridicat în decurs de 18 ani. Teodor Costescu, profesor, om politic, membru de onoare al Academiei Române, din anul 1934, pedagog, reformator, edil şi ctitor de instituţii, s-a ocupat de construirea acestui edificiu cultural, fiind ajutat de primarul de atunci al Severinului, C. Gruiescu, şi de Tache Băbeanu. Lucrarea, începută în timpul războiului, după proiectul arhitectului Grigore Cerchez, a fost finalizată în 1928, an în care Teodor Costescu a fost nevoit să-şi vândă averea pentru a achita o parte din datorii.
Teatrul din Focşani – monument istoric, construit din iniţiativa lui Gheorghe. Pastia, urmaş al unei familii înstărite din Focşani, care a donat suma de 300.000 lei necesară construirii unui local de teatru. Actul de donaţie a fost  autentificat la 4 aprilie 1908   de Tribunalul de la Putna. Comisia de concurs pentru alegerea proiectului localului de teatru, alcătuită din maestrul Constantin Nottara, ing. Ion Mincu şi Gheorghe Baicoianu au reţinut din cele patru proiecte lucrarea ing. arh. Constantin Ciugolea. La 11 septembrie 1909 s-a pus piatra de temelie a construcţiei teatrului în prezenţa primului ministru, ministrului industriei şi comerţului şi ministrului justiţiei. Cu acest prilej a fost emisă o medalie jubiliară pe care era înscris numele donatorului mr. Gheorghe Pastia, al primarului oraşului I. G. Poenaru, al ing. arh. C. Ciugolea şi a antreprenorului arh. S. Vasilescu. La 21 noiembrie 1913, în prezenţa autorităţilor locale, a donatorului şi ai unor artişti din acea perioadă are loc inaugurarea edificiului cu spectacolul „Fântâna Blanduziei“ de V. Alecsandri în montarea Companiei Dramatice a Teatrului Naţional din Iaşi, aflată sub conducerea lui M. Sadoveanu.
    Pe la 1895, în Casele Costache Ghica de la intrarea principală în Cişmigiu funcţionează Teatrul Liric. Spectacolele erau susţinute de trupe româneşti şi străine.
    Deschiderea societăţii româneşti spre noi orizonturi ale ştiinţei şi culturii, datorată contactelor numeroase cu Apusul, cât şi prin circulaţia tot mai activă a bunurilor culturale, a deschis largi perspective progresului cunoaşterii în mai multe domenii.
    Atmosfera creatoare şi stimulatoare în domeniul muzeologic a fost susţinută de savantul Grigore Antipa, care în anul 1893 înfiinţează Muzeul de Istorie Naturală, pentru care se construieşte, în stil clasic, Palatul Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ din Bucureşti, având cca. 40 de săli. Aici se folosesc pentru prima dată în lume dioramele, cu ajutorul cărora vieţuitoarele sunt prezentate în mediul lor de viaţă.    
    La 3 iunie 1910 are loc înfiinţarea Muzeului Simu din Bucureşti, din iniţiativa colecţionarului de artă Anastase Simu. În noiembrie 1927, acesta îl donează statului cu întreaga colecţie de artă românească şi universală. În 1957, clădirea Muzeului Simu a fost demolată, iar colecţia se află în prezent expusă în Muzeul Colecţiilor de Artă, creat în 1978.
    Îmbogăţirea de cunoştinţe, acumularea de informaţii concrete din diferite domenii ştiinţifice reclamau crearea unei instituţii de cultură care să vină în întâmpinarea nevoilor oamenilor de carte. Astfel, s-a conturat un curent favorabil dezvoltării bibliologiei, la un nivel superior celui existent.
    Biblioteca Academiei Române se va înfiinţa în 1867, la un an după fondarea Societăţii Academice Române, având o existenţă strâns legată de Academia Română, atât ca instituţie aferentă acesteia cât şi ca clădire proprie. Biblioteca a avut de la început misiunea  de a aduna şi conserva în colecţiile sale fondul naţional de manuscrise şi tipărituri, ilustrând istoria şi cultura românească, precum şi istoria şi civilizaţia universală. Colecţiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie şi de cult, care au circulat în interiorul spaţiului românesc şi până la ultimele publicaţii de orice tip şi pe orice suport. Biblioteca are colecţii speciale dintre care amintim colecţia de manuscrise, care este cea mai bogată din ţară, Colecţia Cabinetului de Stampe, Colecţia Cabinetului de Numismatică, Colecţia Cabinetului de Muzică şi Colecţia Cabinetului de Hărţi. La 30 aprilie 1901, Fondurile Bibliotecii Centrale a Statului, care avea mari dificultăţi sunt încredinţate Bibliotecii Academiei Române, care devine astfel bibliotecă naţională.
La data de 20 aprilie 1885 se adoptă Legea depozitului legal, prin care tipografiile sunt obligate să trimită câte trei exemplare din fiecare tipăritură bibliotecilor centrale din Bucureşti, Iaşi şi Bibliotecii Academiei Române. Obligaţii similare erau prevăzute şi în Regulamentul Organic publicat în 1847. Exemplarele trebuiau trimise Bibliotecii Sfântul Sava şi bibliotecilor centrale din Iaşi şi Craiova.
Data de 21 ianuarie 1886 va constitui inaugurarea, la Bucureşti, la Templul Spaniol, a bibliotecii populare, pe baza fondului de carte donat de Emanuel Farchy.
În anul 1908 se înfiinţează Biblioteca Municipală Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“, din Craiova.
Biblioteca V. A. Urechia din Galaţi îşi trage originile încă din 25 iunie 1871, când în ziarul „Informaţiunile“ din Galaţi („Gardistul Civic“) s-a publicat anunţul cu privire la donaţia de cărţi a lui Costin Brăescu, membru al Comitetului Permanent al Consiliului Judeţean Covurlui pentru „înfiinţarea unei biblioteci judeţene sub nume de Biblioteca TRAIANA“, proprietatea judeţului Covurlui. La 15 octombrie 1871, în sesiunea anuală a Consiliul Judeţean Covurlui, preşedintele Comitetului Permanent, Nicolae Catargi a supus deliberării „proiectul de organizare a acestui început de Bibliotecă Judeţeană“. Începând de la această dată şi-a început existenţa instituţia bibliotecii publice de stat în judeţul Galaţi. La 10 noiembrie a fost votat primul buget al bibliotecii, în valoare de 1400 lei, din care 1000 lei pentru cărţii şi 400 de lei pentru mobilier.

La 31 martie 1881, la Clubul muncitorilor din Piaţa Amzei se va inaugura prima bibliotecă muncitorească din Bucureşti. Aceasta va duce în continuare o susţinută campanie de ridicare culturală a celor săraci şi de alfabetizare a muncitorilor.
La Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti încep să apară primele biblioteci de catedră, nucleele viitoarelor biblioteci ale facultăţilor. Biblioteca Facultăţii de Litere, de exemplu, a apărut abia în 1907.
Afirmaţia cărturarului G. Bariţiu „Ştiinţa este puterea“ va avea un mare impact, cu precădere, în această perioadă, de angajare a României pe drumul dezvoltării operei sale culturale. O societate cu o contribuţie majoră în sprijinul celor spuse mai sus este Societatea Ateneul Român. Aceasta, fost înfiinţată în anul 1865 prin stăruinţa unor personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti precum Constantin Esarcu, V. A. Urechia, Carol Rosetti, Al. Odobescu. Încă de la începutul activităţii  Societatea Ateneul Român şi-a propus să construiască un edificiu propriu care va fi un adevărat templu al artelor, ştiinţei şi culturii româneşti. La data de 3 noiembrie 1883, în şedinţa Societăţii Ateneul Român, Constantin Esarcu propune construirea unui edificiu care să adăpostească biblioteca Ateneului, precum şi alte activităţi culturale organizate sub patronajul Ateneului.
La 26 februarie 1888 va fi inaugurat la Bucureşti edificiul cultural Ateneul Român, construit în stil eclectic între 1886-1888. Clădirea parţial terminată a fost realizată după planurile arhitectului francez Paul Louis Albert Galleron (ajutat de arhitectul român Constantin Băicoianu), prin stăruinţa lui Constantin Esarcu, care din lipsă de fonduri, a recurs la contribuţia cetăţenilor ţării, îndemnaţi de apelul: „daţi un leu pentru Ateneu“. Sala mare de concerte, cu o capacitate de 1000 de locuri, va fi terminată în 1889, după care lucrările vor fi oprite, din lipsă de fonduri, fiind reluate abia în 1893.    
Construirea clădirii Fundaţiei Universitare „Carol I“ (azi Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti), are loc în perioada 1891-1914, după planurile arhitectului francez Alfred Jules Paul Gottereau, în stil clasic francez. La 15 mai 1891 are loc înfiinţarea Fundaţiei Universitare „Carol I“, creată de rege, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la urcarea sa pe tronul României, ca „aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea lor de studii; de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii cari întreprind lucrări speciale sub direcţia profesorilor lor, dau pentru tipărirea tezelor, precum şi a da subvenţii etc.”.
    Inaugurarea oficială va avea loc la 14 martie 1895, după terminarea corpului central. În august 1891, va începe construirea Palatului Fundaţiei Universitare „Carol I“, inaugurat pe 14 martie 1895, în prezenţa guvernului şi a peste 250 de persoane oficiale, între care Spiru Haret, Titu Maiorescu, Victor Babeş, Nicolae Iorga etc. Atentele amenajări interioare l-au determinat pe Spiru Haret să afirme că edificiul nou inaugurat este „cea mai frumoasă instituţie culturală din ţara noastră şi care nu are pereche în multe alte ţări“.
    Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I“ primeşte, în anul 1902, o importantă donaţie din partea bancherului Moise N. Halfon, constând din 35 de foliante:  Talmudul, diverse coduri religioase şi comentarii ale sale. Pe la 1900 clădirea a devenit deja neîncăpătoare, având 20000 de volume şi 60000 de cititori anual, faţă de 3400 de volume în 1895. Astfel, va fi extinsă cu noi corpuri în 1914 şi în ianuarie 1926. Devenită Bibliotecă Centrală Universitară din iunie 1948, ea a fost distrusă de evenimentele din 1989 şi a fost reconstruită după 1990.
Şi cum „finalul încununează opera“, am ales să dăm „cezarului ce este al cezarului...“ prin punerea în scenă a expresiei esenţiale a contextului cultural românesc, de până aici, Academia Română. Înfiinţată ca Societatea literară Română, la 1 aprilie 1866, aceasta îşi ia numele de Societatea Academia Română, iar ulterior la data de 10 aprilie 1979 să primească titulatura de Academia Română. Avea la acea dată 24 de membri din toate regiunile locuite de români care activau în cadrul a trei secţiuni: filologie (8 membri), istorie-arheologie (10 membri) şi ştiinţele naturii (6 membri). Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici şi a unui dicţionar-tezaur. Primul preşedinte al Societăţii Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituţia nou fondată a fost pentru început o societate naţională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din ţară şi apoi din întreaga lume. Legea din aprilie 1979 statuează Societatea Academică drept Institut Naţional iar domnitorul Carol I devine preşedinte de onoare. Cât despre clădirea destinată Academiei Române, nu vom insista decât asupra aspectelor legate de funcţionarea normală a înaltului for de cultură. Chiar dacă au existat mai multe proiecte pentru palatul Academiei Române, planurile au rămas numai pe hârtie, iar instituţia Academiei Române şi biblioteca funcţionau în condiţii improprii, în două săli întunecate şi pline de igrasie din vechea clădire a Univerităţii Bucureşti. Cu ajutorul regelui Carol I şi al lui T. Rosetti au fost cumpărate pe rând proprietăţile Cezianu, din Calea Victoriei şi casele vecine ei, Belu şi Zaleski. Edificiul deja existent din Calea Victoriei a suferit mai multe modificări, fiind într-o primă fază pregătit pentru noul scop, însă palatul definitiv al Academiei Române va fi construit în perioada interbelică.
Cultura perioadei istorice, care a făcut obiectul studiului prezent, nu a fost un fruct al întâmplării. Ea a fost precedată de ample etape pregătitoare, care au generat în timpul epocii lui Carol I vitalizarea spiritului românesc şi trezirea conştiinţei intelectuale române. Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea se remarcă o nouă şi originală afirmare a unităţii culturii româneşti, reprezentând totodată „conditio sine qua non“ atât de necesară raportului tradiţie – inovaţie, derivat al specificului „naţional şi poporan“, de la care îşi trage seva. Cultura acestei perioade (1878-1914) reprezintă eforturile convergente ale conştiinţelor vremii de a realiza printr-o dăruire exemplară, cristalizarea legăturii dintre tradiţionalism şi modernism şi unde spaţiul urban cunoaşte o evoluţie deosebită, care s-a făcut remarcabilă cu precădere în oraşele mari ale Vechiului Regat, în frunte cu Bucureştiul.